1st Prize – Ioan Frențescu
Fata pare s-aibă stil
După cum mărturisește
În anunșul ei subtil:
“Sunt FECIOARĂ, caut PEȘTE!”
Indiferența celor de la putere
Se bat cu pumnu-n piept
Dar stau cu mâna-n sân,
Semn că pe cei ÎN DREPT
Îi doare azi, DREPT ÎN! …
Slugărnicie
Pe slugarnici orice-i mână
Către șefi, să reușească,
Își pălăria-n mână
Și-ncep să se căciulească!
Gând de tranziție
De-o vreme mă frământă-un gând,
Că printre oameni sunt și drame,
Și nu-s toți “muritori de rând”,
Când unii-s muritori de foame!
De la el nimic n-aștept
Să-mi dea în plus, că n-are rost.
Poți să fii cât de deștept,
Ești la fel plătit … de prost!
Noi alegeri pentru cei de la putere
Cei ce compun înalta clasă,
Atât de prost au guvernat,
Că m-aș mira din nou să “iasă” …
De – acolo unde i-am băgat!
Se spune că banii n-au miros
Că banii n-au miros, e sigur.
Zicala asta e cu cap,
Cu o condiție, desigur,
Să nu strângi banii la ciorap!
Unei vânzătoare
În zadar mai faci tapaj
Și încerci să dai cu gura.
Cu-așa lipsă la gramaj,
Ai cam … întrecut măsura!
2nd Prize – Efim Tarlapan
Versurile doamnei A.,
Dacă-ar merge, ar șchiopăta,
Dar nu merg. Stau – mi s-a spus –
Cu picioarele-n sus …
CÂȘTIG…
În electoratul, fostul,
Să câștig, am mers cu prostul
Și-amândoi am câștigat –
Eu un prost, el un mandat!
UNEI FUMĂTOARE
O admir peste măsură
Nu cum ține pipa-n gură.
Mă încântă peste p
Cum o bagă și o scoate! …
MASA TĂCERII
O privsc și-mi vine- agale
Cugetare pe nevrute:
Cu cât mesele-s mai goale,
Cu atât sunt mai tăcute …
CE MAI FAC MINERII? …
Coborâți adânc în spații
Subterane românești,
Fac metrou cu două stații:
PETROȘANI și BUCUREȘTI …
Odiseu, sosit din larg
Într-un port din Filipine,
Leagă soața de catarg
Să nu intre-n magazine …
REPUBLICA MOLDOVA
Pentru Vestul creator
Este o țara de pe Nistru
Cu un singur cerșetor
Și-acela … prim-ministru!
GĂGĂUZII DIN REPUBLICA MOLDOVA
Găgăuzii separați
Sunt tot turci, da’ turci absurzi
Ca să fie-a devărați,
Dă-le, Doamne, niște … curzi!
ROMANO-DACII
Intră-n Vestul milenar
Doar romanii.Deci, pușii
Ici pe veci, stau la hotar
Să nu intre-n țară rușii!
RUSTICĂ
Aducându-l, pe-nserate,
L a spitalul din comună,
I-am urat lui nea Istrate:
“Moarte bună! …”
3rd Prize – Mugur Gagiu
Jean Bart de duminică
Dacă ar fi să plec din această Abderă zglobie și să nu mai revin niciodată, trei ar fi lucrurile pe care le-aș lua cu mine: mânăstirea Sf. Ioan, statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare și pelerinajul acela magnific, care se întâmplă o dată pe an, de Sânziene, când țăranii dorm pe jos în biserică. Gânduri de duminică … Troleibuzul ocolește greoi o groapă ancestrală din asfalt, execută, stângaci, o reverență în fața unui polițai mai gras decât prevede legea, cât pe ce să fie călcat, tușește aproape simultan cu o babă astmatică trăsnind a usturoi, care nu știe că nimerit la gară, și, în cle din urmă, stă. Frig. Pe Jean Bart, un cetățean ebrietat sprijină un stâlp pe care e lipită o bucățică de hârtie conținând inscripția: “vând gars. urgent”. Polițaiul trece strada, înspre garsonierele din interiorul cărora răzbat, perechi – perechi, râsete răgușite, de sex incert, pe un fond musical generos: “am iubit și am să iubesc”. Caut cu privirea o muză de Burdujeni, care să ițească grațioasă în cadrul vreunei ferestre larg deschise. Am noroc însă, de două bucăți muze, care și-au scos casetofonul pe pervaz și, ca la un semnal, se apucă amândouă să bată, în același timp, tactul. Mă observă și, fără nici un fel de tact, îmi strigă să țin țigara cu mâna. Uitasem: luat de val, dar mai ales de niște frisoane cauzate de frigul de afară, fumam fără să mă folosesc de vreu organ prehensibil. Frigul îi împiedică și pe locatarii garsonierelor să iasă la aer. Dacă ar fi cald, grupuri – grupulețe ar împânzi trotuarul, ca să stea cocoțați pe gărdulețele de fier de lângă bloc. Pe Jean Bart nu există bănci. Ar mai fi două, în parcul gării, însă parcul nu conține copaci. Ci numai câini vagabonzi și, din loc în loc, dar foarte rar, materii fecale. Umane. Nu de duminică.
Atenție! Privighetoarea cântă!
În spatele blocurilor de garsoniere de pe Jean Bart, se află un soi de uliță fără pic de asfalt pe ea, căreia îi zice strada Privighetorii. Nici urmă de pasăre măiastră, același fond muzical strident, însă mesajul e altul: “bea, bea, uită că viața e grea”, și altul: “dzii, Vasile, dzii”; sau când unul, când altul. La ferestrele blocurilor nu se întrezărește picior de muză, majoritatea celor care locuiesc aici sunt familiști și nu le-ar da mâna consoartelor șă pozeze în primadone, dar, fie joi, fie luni,, fie duminică, fiecare familie din areal consideră necesar să-și verniseze, agățată frumos pe niște simeze figurative, formate din sârmă de 0,5, plus cârlige, vestimentașia intimă.
Cei care stau la parter, își vernisează meteoric lenjeria, deoarece dispare fără urmă.Dintr-o crasă neglijență, nu și-o păzesc cum se cuvine, considerând că distanța dintre ei și virtualii borfași e descurajatoare pentru aceștia din urmă. Ca și cum borfașul n-ar cunoaște psihologia inversă. Din neatenție, calc peste un castravete murat, astăzi numai o epavă mucegăită, și, pentru a nu mă dezechilibra, efectuez un salt aproape acrobatic, direct pe o grămăjoară informă, aducând a scaun de copil constipat. Ar trebui să aducă noroc, dar în secunda imediat următoare, doar o piruetă artistică îmi mai salvează bombeurile de agresiunea intempestivă a două mototoale de vată încleiate cu sânge maroniu. Copii!
În fața unui bloc, un cetățean în trening și sacou sapă vreo doi metri pătrați de pământ tare ca piatra și, ca răspuns la tentativa mea de a-i ura spor la treabă, mă informează direct și frontal, agitând prin aer o palmă mai mare decât sapa, că anul acesta, hoții care i-au prăduit straturile în sezonul trecut vor vedea pe dracul până la a șaptea generație a ascendenței pe linie maternă.Doamne ajută!
Se zice că gaările au ceva din întreaga înțelepciune a unui oraș. Prin ele respiră aglomerările umane, plecările, venirile, obositorul du-te – vino, freamătul etern, îți poți crea o imagine asupra orașului și vieții în general.
La ora 12 fix noaptea, intru în sala de așteptare, clasa a doua, a bătrânei noastre gări. Mirosul fetid, de nerespirat, mă aruncă instantaneu în atmosfera creionată de Zaharia Stancu, în Pădurea nebună. Caut, ca și autorul de referință, un loc liber și eventual, un bătrân flămângios, care să-mi îndruge povești despre fiul său, ajuns mare os la oraș. Găsesc o duzină de asemenea moșnegi pitorești, însă am ghinion: toți dorm duși, ciuciți în poziții indefinibile, pe băncile vopsite cu jeg și grăsime ale sălii de așteptare. Dau să ies, ocolind vreo patru perechi de picioare, ale căror posesori n-au avut norocul să le găsească o poziție mai apropiată de trup, alungându-le, de nevoie, prin străini, însă, la ușă, mă oprește un personaj camuflat în trubadur, care se apucă să-mi recite pe loc stihuri rimate din propria creație: “Foaie verde de sulfină/ Uite-mi vine o beșină.” Sănătate!
Într-un soi de băruleț situat chiar pe peron, n-am ce face și rog duduia nervoasă de la tejghea să-mi introducăniște impulsuri la unul din aparatele de pocher electronic. N-apuc să prin nici doi valeți, până când în spatele meu se formează un care de șmenari, puși pe șotii nevinovate. În timp ce doi îmi dau sfaturi, iar al treilea îmi obturează fărâma de rază vizuală a coziii ochiului, al patrulea își insinuează două degete în buzunarul hainei mele. Acolo n-am decât cheile, dar pentru că nu-i suport buza răsfrântă a pagubă, scot din buzunarul cămășii o bancnotă, ca să se cinstească cu o bere. Ochii migdalați i se micțorează de plăcere, în timp ce își inundă cavitatea bucală, cât și întreg faciesul tuciuriu, cu arteziana țâșnită din recipient. Prea puțin, pentru că i se face poftă de o băutură mai alcoolizată, drept pentru care îmi comunică mieros și aproape decent situația lui afectiv – psihologică de moment. Oricum nu mai am chef de popi cu decari sau de quintă spartă. Accept să-l cinstesc într-unul din barurile de lângă stația CFR. Poate-mi iese de-un reportaj mai hoț! Nu sacrific foarte mulți bani cu bădia tuciuriu, o bancnotă mai mare, iar zgomotul înfundat al stației de amplificare, care se căznește să emită în încăpere acordurile unei melodii vechi de când lumea, mă împiedică să aud ce-mi spune, cu gesturi largi, companionul meu. E vorba de o cucoană rujată și pe dinți, care bea vodcă, uitându-se lung în pahar, după ziua de ieri. Tuciuriul mă informează , dar în altfel de termeni, că pot s-o adaug vieții mele sexuale de până atunci. Și îmi arată doi pumni imenși, care, zice el, ar avea o mare putere de convingere asupra consumatoarei de vodcă. Nu sunt un puritan, dar nici până într-acolo de libertin, așa că mă grăbesc să-mi iau la revedere de la omul meu, dar nu înainte de a-l mai îndatora, până la viitoarea noastră întâlnire, cu un Iorga. Ca să nu se simtă singur, i-l dau și pe frate-su și ies. E 5 dimineața. Ieftin!
La vremuri noi, W.C. – uri noi
Vi s-a întâmplat ca, în oral aflându-vă, adică prinși cu treburi sau nu în trepidanta viață de zi cu zi a acestei urbe, să vă lovească din senin nevoile biologice? Probabil că da și, tot atât de probabil ați răbdat, cu stoicismul etern și nedisimulat al românului, până acasă.
Pentru că w.c.-urile publice sunt atât de rare (existând, pentru recta dumneavoastră informare, unul la piață, celălalt la gară) încât ajungi să invidiezi orișice potaie comunitară care își poate satisface nevoile oriunde, fără mustrări polițienești sau de conștiință.
“Ce n-aș da să fiu câine!” – îți spui și intri în primul restaurant pe care-l întâlnești, pentru că îți închipui că, într-un asemenea local de utilitate publică, ar trebui să existe și o încăpere la care să apeleze cetățeanul moral și pudic, din pură convingere apărător al sănătății și igienei urbane. Numai că…
“…ascultă, îmi zice companionul meu, la crâșma asta w.c.-ul e închis, n-ai nicio șansă…” – referindu-se la actualul restaurant. A, fost bar. „Hai, bă, îi răspund, ditamai localul!” – și mă avânt înăuntru. Norocos cum sunt, simt că mă cuprinde o mare emoție când simt, cercând clanța, că ușa se deschide. La intrare, nimeni. Civilizație, urbanism, gânguresc eu în mintea mea, după ce mai închid în mod necesar ușa și mă dedau unui adevărat extaz, mulțumind cerului că exist într-un asemenea oraș nemaipomenit. Aud un zgomot pe care, inițial, preocupat fiind cu mulțumirile, nu caut șă-l înțeleg, dar îl asociez ceva mai târziu unei închideri cu cheia a ușii de la intrare, și, dintr-o dată, pentru că n-am putere să strig, toată bucuria mi se preschimbă în angoasă. Iată-mă claustrat într-un w.c., cu toate ideile și convingerile mele de om al cetății! Și stau, preț de două țigări, între nedumerire și apatie, mâhnindu-mă foarte, când constat că nici strigătele mele, nici bătăile în ușă nu ajută la nimic.
Într-un târziu, cineva altruistcatadicsește să mă elibereze, o chelneriță angelică, încălțată în sandale, din a cărei cavitate bucală izvorăsc cuvintele: “ Șe, aicea-i veceu public? Numai consumatorii are voie!” N-apuc să mă explic, fiindcă duduia îmi întoarce un fund sănătos, bine clădit, perfect pentru asemenea situații… De unde am dedus eu pe urmă, făcând dizertații pe marginea temei, la crîșma aceeea, toți consumatorii primesc legitimații de consumator și, în caz de nevoi, sunt luați de mânuță de către un personal calificat și însățiți la w.c.-ul a cărui ușă, din rațiuni de privatizare, stă tot timpul închisă.
Mugur Geu
P.S. Problemele expuse aici s-au întâmplat ceva mai demult, dar din rațiuni estetice, n-are nici un fel de importanță. Din altfel de rațiuni, probabil că are, pentru că ușa cu pricina stă și acum închisă.